II

Știu cuvintele pe care le folosești pentru a mă descrie: banal, simplu, comun, anost.
Toate cuvintele alea care exprimă limitare, conținut sec, trăire lipsită de pasiune și complexitate. Le-am auzit pe toate.
Știu totul acum.
Urăsc finalurile în general pentru că atunci vezi de cele mai multe ori ce crede cineva cu adevărat despre tine și, cam tot atunci cunoști cu adevărat o persoană. Descoperi reacții pe care nu le mai văzusei înainte, vezi sentimentele și dorințele reprimate de-a lungul timpului. Cumul de dureri.
Lucruri nespuse, regrete, vină, toate se adună în același suflet pentru mult, prea mult timp, pentru ca în cele din urmă să iasă la suprafață, agresiv, ca o explozie. Apare o avalanșă de cuvinte care vor doar să distrugă, să provoace durere. A-l distruge pe cel care e cauza suferinței tale, pare a fi singura eliberare.
Ne-am mulat și noi, cuminți, pe tipar. Am făcut același lucru.
A rămas numai noroi. Pe mine, pe tine, pe noi.
Am aruncat noroi în tot ce a fost. Am murdărit trecutul.
N-am fi putut să trăim cu un trecut curat, frumos, ne-ar fi deranjat prezentul, nu ne-ar fi lăsat să ne vedem de viață. Ne-am asigurat că s-a acoperit până și ultimul regret, și ultima speranță, și ultima fărâmă de iubire.
Știm prea bine că trebuia să eliminăm orice calitate a celuilalt pentru ca nu cumva, vreodată, să privim înapoi cu părere de rău.
Doar n-o să vrem veodată să revenim în locul care ne-a provocat la un moment dat dezgust, nu?